CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur

„Poate că lucrurile pe care nu le-am văzut”*

Atunci cînd citim o carte, mai ales cu scopul de a scrie despre ea, probabil că mai facem, conştientizînd sau nu aceasta, unul din următoarele trei lucruri: 1˚ ne reamintim tot ceea ce (credem că) ştim despre poezie, mai ales sub formă de locuri comune, idei primite de-a gata etc. 2˚ recapitulăm cunoştinţele formale de teoria literaturii, dobîndite sub formă de cursuri, lecturi etc. 3˚ inventăm / bricolăm noţiunile de care avem nevoie, pentru că nimic din ceea ce avem la îndemînă nu pare a se potrivi în explicarea textului pe care tocmai îl citim.

Un text care, să nu uităm, îi aparţine unui autor şi e rezultatul unui proiect pe care nu-l cunoaştem şi pe care nu putem decît să-l aproximăm. Și, la urma urmei, aceasta ne interesează în mai mică măsură – avem obiectul concret, poemul, grupajul, cartea*, unde căutăm o semnificaţie (şi nu semnificaţia ) şi, pe cît posibil, nu încercăm să-i impunem semnficaţia cu care am venit de acasă.

Înainte de a ne scandaliza din cauza literalităţii, poate că ar trebui să observăm că aceasta se situează de partea interpretării, a cititorului, şi nu a autorului (pur şi simplu, nu avem de unde şti la ce s-a gîndit în momentul creaţiei) şi, în general, e de văzut dacă există o literalitate pură, lipsită de adaosurile pe care le adăugăm în interpretarea noastră. Cu alte cuvinte, ce facem? Interpretăm literal, alegoric sau moral (că de anagogic nu cred că e cazul)? Mai departe, pentru că vorbim de o anumită distanţare faţă de literal, percepţia ironiei depinde de un simţ spe cial, inegal distribuit şi, riscînd afirmaţia următoare, într-o anumită relaţie cu inteligenţa.

Bunăoară, în prima secţiune a poemului ce deschide volumul: „E estetic să rămîi fără prieteni / urmîndu-ţi principiile. / Aproape ca un tablou / cu flori în vază şi pere căzute neglijent pe muşama / de frumos. / / E estetic să-ţi plîngi părinţii cînd mor. / Exersează din timp poziţiile adecvate momentului / şi expresia feţei / pentru orice eventualitate. / / Şi felul cum stăm la masă şi mîncăm în linişte şi ne privim / ca o familie descompletată e estetic. / Fii bună şi dă-mi sarea aia”. Ce e de urmărit e dacă autorul reuşeşte să se menţină la acest nivel (sau unul apropiat) şi în restul cărţii şi dacă reuşeşte s-o structureze coerent şi convingător.

Un prim răspuns ar fi de găsit în secţiunea a cincea a aceluiaşi poem, Teste practice: „Test practic 2 / chirurgia estetică / este estetică? / Nu-i etic, da-i cinic să întrebăm”, unde mecanismul deja începe să funcţioneze la vedere, ceea ce nu-i estetic, ergo, nici etic, da' poate fi cinic. Iar în secţiunea următoare, O scurtă istorie estetică a României, putem liniştiţi schimba cuvîntul din titlul (plus ocurenţele sale în poezie) cu cinic. Aşa, ca să ne simţim mai bine. Sau, cu o treaptă mai jos, să ne simţim mai puţin rău.

Avem mici povestiri cu anti-morală: „La opt ani, Dimitri a vrut să vadă / dacă poate aprinde un foc pe covor. / Dimitri a văzut că acest lucru este posibil. / Cînd mama lui Dimitri a intrat în casă, / a văzut flacăra căpătînd consistenţă / şi neînduplecată de factorul estetic, dar puternic sensibilă la cel etic, / l-a învăţat pe Dimitri ce înseamnă bătaia. / Și a văzut mama lui Dimitri că bătaia e bună”, sau judecăţi profunde care fac mişto de ideea de judecată profundă: „E multă suferinţă în lume / dar şi în filmele coreene”.

Reţeta fericirii, manualele şi cursurile de dezvoltare profesională, pe scurt, fericirea ca bun de consum nu pot trece neobservate şi neironizate: „Gîndurile pozitive îţi vor schimba viaţa, / aşa ţi-au spus. Cum să ai succes: zece paţi siguri, / au simţit nevoia să adauge. / Gîndeşte-te la ceva frums, de exemplu un cîmp cu maci. / / Știu un loc în care există o gingăşie irezistibilă / a felului în care poate ajunge la tine / mirosul de acetonă”.

S-a spus că Miticov subminează „lirismul cabotin” (Marius Conkan). Nu e vorba de, neapărat, o subminare a poeziei „înalte”, „grave”, „solemne” – lucrul acesta s-a mai făcut. Ci, mai degrabă, de o denunţare, de o subminare a automatismelor cotidianului, de o deconstrucţie a raţionamentelor simplificatoare prin care s-a ajuns la ele: „Pe cine să mai admirăm, / să-i admirăm pe toţi aceti oameni / care şi-au recăpătat credinţa în divinitate / după ce toate celelalte opţiuni au fost epuizate. / / Credinţa. O soluţie de luat în seamă / dacă eşti foarte bolnav sau pe moarte. / / Evoluţia. Iată la ce s-a ajuns, e în firea lucrurilor”.

De fapt, e vorba de un alt mod de a se insera în cotidian, ca în Serpentine sau Volvo, un alt decupaj al elementelor realităţii, cu o renunţare la unele „că nu trebuie să trăieşti / atent la toate, să scrii tot ce ţi se întîmplă, / cum ar veni să faci marea plictiseală”, cu o minimă, inevitabilă intruziune a eului şi a atitudinilor sale.

O sisifică construcţie şi deconstrucţie a realităţii, a gesturilor banale, obişnuite, a sensurilor lor, date de interpretări şi reinterpretări: „Spune după mine: educaţia şi familia şi prietenii. / Acum repetă cu mine: nu, nu e asta. / / Spune: lungile discuţii cu tine însuţi, / şi diversele planuri, filme scurte din viitor. / Spune: întoarcerile interminabile, mîinile întinse / lîngă tastatură şi nostalgia. / Acum repetă cu mine: nu, nu e asta”.

O carte tristă despre limite şi despre asumarea lor, o carte sceptică şi, aici cel puţin dezvăluindu-şi stoicismul: „Nu te însufleţi, restrînge totul la / o enumerare austeră. Oricît / te-ai munci să dezvolţi, iscusit şi pedant, / va exista cîndva un soft programat să / facă poezie mai frumoasă decît / tot ce-ai scris vreodată”. O carte care nu-şi propune să pretindă că e mai mult decît e, dar care reprezintă totuşi ceva: „Nu poţi spune că-i epic, nu poţi să faci epopee”.

* Dmitri Miticov, Dmitri: genul cinic, „Cartea Românească”, 2015