CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Mocuţa

Cartea copilăriei şi a devenirii *

Jurnal liric, mărturisire, testament

Poetă solitară, dar harnică, Minerva Chira a debutat în volum după revoluţie, cu Manual de târâre, prefaţat de Ana Blandiana. A publicat o duzină de plachete de poezie, pe propria ei cheltuială, din venitul de învăţătoare. Figurează în numeroase antologii de versuri, dicţionare sau volume ocazionale ale filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Poezia ei a fost remarcată de Mircea Iorgulescu, Alex Ştefănescu, Constanţa Buzea (cu care a avut un frumos schimb epistolar) şi au scris recenzii sau cronici literare despre cărţile ei Ioan Moldovan, Mihaela Ursa, Ion Davideanu, Dan-Silviu Boerescu, Dorin Serghie, Doru Mareş, Mircea Popa, Stefan Borbely, Vasule Spiridon, George Vulturescu, Dumitru Aug. Doman, Victor Cubleşan, Eugen Evu, Irina Petraş, Marin Chelu, Mariana Filimon, şi mulţi alţii.

Poezia ei, publicată în revistele din întreaga ţară se înscrie pe linia tradiţiei ardelene; nu e departe de estetica „ardelencelor” lui Al. Cistelecan şi îşi aşteaptă confirmarea.

Dimineaţă cu soare apune, un titlu poetic desigur, e un jurnal de familie cu pasaje pitoreşti, în cel mai cuminte stil, o mărturisire şi un testament al vestalei din Negrenii Clujului. Un jurnal ce alunecă spre monografie locală cu pagini sincere şi profunde ale copilăriei şi adolescenţei, cu descrierea muncilor câmpului şi ale pădurii într-o viziune foarte personală. Figura tatălui şi cea a mamei străbat saga unei familii îndoliate de pierderea primilor doi născuţi. Din cufărul tatălui şi al bunicului unde se păstrează arhiva săracă a familiei izvorăşte firul poveştilor şi harul de a le perpetua.

Cine o vizitează pe Minerva Chira în spaţiul ei matricial din apropierea Vadului Crişului Repede – şi nu puţini scriitori poposesc în drumurile lor cu maşina -, e transpus în acest orizont mioritic, în sensul bun al cuvântului. Fântâna cu roată şi cu apă potabilă, straturile de gherghine şi căpitani din faţa casei, casa şi odăile păstrate ca în vremea „de pace”, bucătăria de vară arhaică, apoi grajdul şi coteţele pustii, umplute acum cu lemne de foc, livada şi fâneţele care se întind până la izvorul din buza dealului unde se află mormintele părinţilor, conturează universul vieţii şi întâmplărilor tinereţii. Si ale timpului din urmă.

Paginile de proză ale Minervei Chira sunt surprinzător de bine scrise şi articulate, atunci când nu sunt impregnate de un fior liric afectat. Prefer evocările directe şi obiective, paginile de „roman”, cum e începutul cărţii. Figura memorabilă a mamei cu îndemnurile şi sfaturile ei, în care cultura şi ritualul creştin se amestecă sau ţin piept valului de superstiţii, prind viaţă ca într-un roman subiectiv. Poeta surprinde tăria morală şi rezistenţa spirituală a acestor ţărani cu şcoală, buni creştini, care se confruntă cu transformările agriculturii din anii comunizării. În paralel vedem mentalitatea comunităţii faţă de „îngroparea în cărţi” a elevei silitoare şi visătoare:

„Veniseră şi anii îngropării mele în carte. Mama mergea singură la biserică. La întoarcere îmi relata ce predică a ţinut preotul, care cunoscuţi şi prieteni au întrebat de mine. Ea se jena să spună că scriu şi citesc. Le răspundea că mă ocup de treburile casei. Atunci săream ca arsă: de ce ascunzi adevărul? Cu câtă durere rostea fiecare cuvânt: „Cine mai stă atâta cu capul în carte ca tine pe meleagurile astea? Tu nu eşti ca alţii! Cartea ţi-a mânca ţie capul.” Degeaba încercam s-o conving că e un dar de la Dumnezeu cartea şi e păcat să nu-l folosesc, fiind conştientă că-l am. O avertizam să nu cheme pe nimeni în zile de sărbători la noi să am linişte pentru carte. Mama riposta: „Aceea nu-i casă unde nu merge nimeni”. În zile de lucru făceam navete istovitoare la diferite şcoli, îi ajutam şi-n gospodărie. Nu era nici sâmbătă liberă. Aşteptam ziua a şaptea ca pe-o izbăvire.”

Ritualul tainic al evadării şi mărturisirii

Din aceleaşi motive, abia după moartea părinţilor, Minerva are curajul să evadeze „din închisoarea de afară”, profitând de vacanţă şi de economii pentru a vedea lumea şi a străbate meridianele cu o rară poftă de călătorie. Călătoriile i-au stimulat scrisul; impresiile şi trăirile se amestecă în paginile jurnalelor lirice ale volumelor de poeme.

Dintre muncile grele se conturează „întâia mea lucrare la cânepă” în care figura ei şi a mamei se desprinde într-un impresionant grup statuar:

„Întâia mea lucrare la cânepă a fost adunatul lor de pe margine şi a mănunchiurilor azvârlite de mama. Din ele, în final lua câteva fire, le răsucea pentru a lega definitiv mănuşile (mănunchiuri mici unite mai multe la un loc, uniformizate prin lovirea părţii inferioare în pământ). Eu ţineam strâns rădăcina pe butuc şi mama o reteza cu securea. O făcea sarcină, o lega cu funie şi-o ridica pe umăr pentru a fi dusă la topit având mersul în legănări de sferă în cădere. Din Crişul Repede se separase un pârâiaş care mai mult băltea. Intram în apă s-o reţin cu fluierele picioarelor, mama dezlega sarcina şi-o aşeza: un mănunchi cu vârful, altul cu partea groasă, peste ele punând transversal mănunchiuri la capete pe care se fixau pietre. Ea era cu grijă când ploua mult şi creştea nivelul apei, o scotea afară chiar dacă nu trecuseră trei săptămâni, cât trebuia să stea la topit. După 21 de zile mirosea îngrozitor, o spălam mult fiind băloasă şi plină de zdrenţele arborilor. Întinsă la soare părea o colonie de corturi albe.”

Descrierile minuţioase cu verbul molcom şi expresia ardelenească dilată timpul trăirii într-un univers arhaic, cu scene memorabile: topitul cânepii, meliţatul, formarea fuioarelor, torsul, apoi scărmănatul lânii, torsul, ţesutul la război. Fiorul liric însoţeşte discursul, în lungile descrieri ale mişcărilor corpului şi dansului mîinilor. „Simt mirosul mâinilor sale”, spune poeta şi adaugă: „Desfac hârtia ghemului terminat şi trăiesc alte vremuri.”

Memoria slujeşte mărturiei în ritmul anotimpurilor şi a sărbătorilor creştine într-un univers al văii mărginite de dealuri împădurite. O mişcare de leagăn, apoi de scrânciob, îi poartă verbele între cele două lumi, cea a satului natal, edenic şi cea a turistului grăbit, furat de ţinuturi exotice. Un verb care ne împărtăşeşte gustul fericirii şi al chinurilor Minervei. Al declinului nemărturisit şi abia ghicit ce a urmat în ultimii ani. Cu discreţia-i cunoscută, ea aduce un elogiu familiei fără a-şi trăda experienţa bolii şi a încercărilor din urmă. Dimensiunea purificatoare a timpului mărturisirii o scoate din haosul trăirii şi al obsesiilor sfârşitului. Evocarea jocurilor cu păpuşile cumpărate de tatăl ei, dansul în ploaie şi grija de a şti ce lasă „trecerea” copilului în noroi şi în universul mic, înălţarea în zbor, printre dealuri, citirea unor mesaje ale făpturilor plutitoare, poveştile cu strigoi ale bătrânilor, sunt momente ce jalonează un ritual tainic al evadării şi iniţierii în scris.

Jurnalul şi monografia lirică a Minervei Chira e o surpriză pentru cariera unei poete prea puţin răsplătite pentru sacrificiul ei. Dimineaţă cu soare apune e şi un strigăt al tristeţii, al bucuriei şi al tainelor nespuse. O carte a copilăriei şi a devenirii poetei.

* Minerva Chira, Dimineaţă cu soare apune, „Casa Cărţii de Ştiinţă”, 2015