logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ARTE VIZUALE

 

Onisim Colta

 

 

Cosmin Moldovan – „Fragments of our identity”

 

 

„O persoană are viitor făurindu-şi planuri, dar acest lucru îi este imposibil fără sentimentul propriei identităţi, fără capacitatea de a da sens propriului trecut. Nici în cazul culturilor, lucrurile nu stau altfel.”

Fernand Dumont

 

 

Stagiunea expoziţională 2015 a Muzeului de Artă din Arad a cuprins în perioada 28 august – 13 septembrie şi o expoziţie-instalaţie de sculptură contemporană cu cel mai recent ciclul de lucrări semnat de profesorul arădean Cosmin Moldovan.

Imaginea emblematică de pe banner, afişe şi cartolină, care a acompaniat titlul expoziţiei, Fragments of our identity, era efigia artistului, portretul său schematizat, cu şapcă proletară, profilat peste logo-ul Uniunii Generale a Sindicatelor de pe una din paginile carnetului de membru al tatălui său. În acest fel, artistul se solidarizează, empatizează simbolic cu destinul cetăţeanului român trăitor în labirintul colţuros, abraziv al marii utopii sociale care a cuprins şi această ţară.

Aşadar, întregul ciclu de lucrări expuse reprezintă finalizarea unui demers/comentariu plastic focalizat cu predilecţie pe destinul românului în perioada istoriei recente a sistemului concentraţionar care a durat în această parte a continentului patru decenii şi jumătate.

Cosmin Moldovan este un produs al şcolii superioare de artă ti mişorene, avându-i ca profesori, pe rând, pe Béla Szakacs, Dumitru Şerban sau Rudolf Kocsis, şi s-a format în plin postmodernism, dobândind însă o reală înţelegere a artei moderne, a sculpturii în special.

Modul de tratare a formei care îl caracterizează are la bază ceea ce s-a numit (şi practicat) în arta secolului XX „distrugerea formei”.

Cercetarea lui, concretizată în teza de doctorat, cuprinde şi un capitol distinct, axat pe cazuri emblematice de artişti, pe plan mondial, aparţinând secolului 20, care au practicat distrugerea formei: Hermann Nitsch, Otto Muehl, Chris Burden, Mike Parr, Beuys, Rauschenberg, Arman şi alţii.

Modernismul, într-o formulare mai simplificatoare, mai abruptă, ne amintim, avea ca ţintă autonomia limbajului, unitatea de stil şi puritatea formei. Ca repere edificatoare, îi putem menţiona în acest sens pe puristul Piet Mondrian, în pictură, sau pe Brâncuşi, în sculptură.

Postmodernismul a venit apoi cu amestecul stilurilor, cu cultura fragmentului. Post-postmodernismul, pe care îl trăim acum, este o cultură a deconstrucţiei şi divertismentului. Puerilizarea artei, pe care o anunţa Ortega y Gasset prin 1925, iată, a ajuns la cote nemaiîntâlnite.

Dacă ar fi să identificăm generaţia cu care consună Cosmin Moldovan (în contextul ei veritabil, nord-american), aceasta ar fi Generaţia X.

Tinerii acestei generaţii examinau şi reexaminau „cu umor imaginile oferite de mass-media”. Ei refăţuiau mostre audio-vizuale, fiind „preocupaţi de tehnicile reciclării, juxtapunerii şi recontextualizării elementelor deja existente şi făceau acest lucru cu distanţarea ironică de rigoare” (Mihaela Constantinescu, Cultura Post-postmodernism. Cultura divertismentului ).

Esenţa mentalităţii acestei Generaţii X e concretizată în filmul Fight Club (1993) într-o replică rostită de Brad Pitt în rolul personajului Tylor Durden: „O generaţie întreagă care lucrează în benzinării sau restaurante, sclavi şcoliţi… Ne spetim în slujbe pe care le detestăm, ca să cumpărăm nimicuri de care nu avem nevoie (…). Am crescut în faţa televizorului, îndemnaţi să credem că într-o zi vom fi cu toţii milionari, zei ai platourilor de filmare sau staruri rock. Dar n-o să fie aşa. Am început să ne dăm seama de asta şi suntem foarte dezamăgiţi.”

Aceşti oameni decepţionaţi se raportează exclusiv la social, politic şi economic, nu fac nici cea mai mică aluzie la vreo aspiraţie de ordin spiritual. Cosmin Moldovan, în schimb, are în lucrări de-ale sale trimiteri, sensuri cu bătaie mult mai lungă.

Artiştilor generaţiei sale le sunt caracteristice, la nivelul atitudinii, generate de marile dezamăgiri, „cinismul, ironia şi sarcasmul”.

Ne putem aminti că în vremea celui de-al Doilea Război Mondial artiştii au răspuns marilor dezamăgiri, ororilor incomensurabile ale războiului la care erau martori, „aducând pe lume obiecte absurde şi lipsite de sens – revolvere cu păr alb, sardine lesbiene, pâine vaccinată şi fulgere care nu au împlinit 14 ani. Simţeau că într-o astfel de lume catastrofică arta nu mai contează” (Suzi Gablik). Oare astăzi cât mai contează?

Noile dezamăgiri, ale unei societăţi în care unica „valoare” este banul, au adus o artă impregnată de cinism, umor negru şi sarcasm.

Prin 1984, Suzi Gablik, o mare conştiinţă, scriind cartea A eşuat modernismul?, s-a ridicat împotriva pericolelor unei culturi care vede totul ca pe o „piaţă nereglementată, o cultură care are pe suflet eticheta cu preţul şi a cărei dorinţă de bani este mai mare decât dorinţa de sens, o cultură lipsită de control sau de limite şi de responsabilitatea de a crea valori”.

Structurile fundamentale ale modernităţii au fost identificate de Suzi Gablik într-un „arhipelag de patru forţe legate între ele: secularismul, individualismul, birocraţia şi pluralismul”.

Între timp, din 1984 până astăzi, modernităţii i s-a mai adăugat ceva determinant, globalizarea pieţelor. Astfel, „ca rezultat al consolidării puterii corporaţiilor transnaţionale, piaţa a devenit o forţă şi mai extinsă, care decide ce este important şi ce are valoare, impunându-şi logica şi imperativele aproape tuturor aspectelor vieţii”.

Totul e relativizat. Cultura postmodernă este o cultură schizoidă, a eului fracturat, a fragmentului.

Formele, aflate sub impulsul teoriei haosului în vogă, sunt mereu în mişcare, nimic nu apucă să se coaguleze într-o coerenţă mai stabilă.

Omul devine din ce în ce mai superficial, cu o sensibilitate tocită, oligofrenizat parcă, incapabil de a-şi crea o viziune de ansamblu, o idee mai cuprinzătoare.

Cultura post-postmodernă e o cultură a divertismentului, a trăirii epidermice. Versatilitatea postmodernă e amplificată de un puerilism generalizat, devenit „virtute” în sfera culturii.

Apetenţa pentru fragment specifică Zeitgeist -ului actualităţii îl caracterizează şi pe Cosmin Moldovan. El operează cu fragmentul după un exerciţiu programatic cu „distrugerea formei”, pentru a o re-articula într-un alt mod, care se adresează unei noi sensibilităţi.

Atitudinea lui, care transpare cu pregnanţă din lucrările expuse, este una (sever) critică la adresa societăţii moderne şi contemporane, a celei comuniste şi a celei consumiste deopotrivă.

„Punerea în scenă” a lui Cosmin Moldovan, de la Arad, cuprindea 20 de personaje „de teatru” expresionist, care, prin gesturi subliniate şi grimase, îşi spunea fiecare povestea. O poveste de regulă spusă cu un fel de haz, dar un haz amar, de necaz.

Aceste personaje, întruchipând fiecare un destin, se tânguiau parcă, îşi murmurau transfigurate suferinţele adânci, traumele aduse de cinismul stupidităţilor istoriei.

Ele spuneau povestea unui popor asupra căruia s-a aplicat un experiment diabolic, pritocit cu peste un veac în urmă în laboratoarele de taină din ţări cu pretenţii, de la care luăm şi astăzi lumină, modele de democraţie, civilizaţie şi morală.

Ideea centrală care traversează întregul scenariu al acestui teatru mut de monologuri amare este un fel de reconstituire simbolică, cu voite conotaţii arheologice, a profilului identitar al românului (şi nu numai), din cioburi de memorie.

Figurile sculpturi, alcătuite din fragmente cioplite aspru cu dalta şi flexul în lemn, nu arareori vechi şi ciuruit de cari (inactivi) sau turnate în diverse materiale (răşini, silicon, zamac etc., după ce în prealabil au fost modelate), găsite (robineţi, mânere, coturi de conducte, mecanisme de ceas, şuruburi metalice sau de lemn etc.), sunt etalate fie printr-o panotare cadenţată pe simeză, într-o succesiune atent elaborată, fie prin aşezarea lor pe postamente albe, verticale sau orizontale.

Lemnul, materialul de bază al alcătuirilor-figuri, prin natura lui, în urma deshidratării de regulă înregistrează fisuri, care, în cazul unei viziuni tradiţionale asupra sculpturii, cer intervenţia restauratorului. La Cosmin Moldovan, acestea, dimpotrivă, îi servesc, potenţându-i expresivizările formale.

Sculptura sa, abordată în cheie neo-expresionistă cu accente neo-dada, câştigă astfel la nivelul încărcăturii dramatice.

Extremele anatomice ale corpului (cioplit, polisat), capul, labele picioarelor sau palmele, sunt realizate de sculptor prin modelaj şi transpuneri ulterioare în răşini, în materiale relativ dure.

Acestea sunt rareori lăsate în starea lor după turnare, transparentă sau opacă, ci sunt patinate, „încărcate de timp”, pentru a le acorda acele conotaţii arheologizante. Astfel, fragmentele, diferite la nivel stilistic, sunt până la un punct armonizate, integrate în ansamblu, păstrându-se tot timpul o doză de distanţare stilistică, de contrast, ce încarcă astfel compoziţia cu binevenite tensiuni la nivelul percepţiei.

Legat de ideea de fragment, şi realitatea zilelor noastre „bate” adesea filmul.

Mass-media ne-au arătat nu o dată cazuri de conaţionali care, din disperare, aflaţi departe de ţară, în căutarea unei şanse, şi-au antamat din organe (un rinichi, lob de ficat etc.), în speranţa obţinerii unei sume care să le mai prelungească vieţuirea. Acestor „donatori” de ocazie li s-au recoltat fragmentele anatomice în clinici dubioase din locaţii obscure ale unor ţări civilizate în baza unor angajamente, după care aceştia s-au trezit, la propriu, din anestezie pe marginea vreunui şanţ, fără organ, fără bani, fără să poată localiza unde anume s-a petrecut tâlhăria.

Fragmentul de român a fost sustras şi apoi inserat în angrenajul anatomic al unui străin cu bani, într-o lume pe care o copiem cu religiozitate, unde totul se vinde şi se cumpără, inclusiv sufletul.

Această lume, cu realităţile ei reprobabile, e ironizată până la sarcasm de artist, cu mijloace specifice, prin seria sa de sculpturi. O asemenea abordare nu are cum să nu apeleze la estetica urâtului pentru a-şi atinge ţinta. Ele sunt dezagreabile vizual celor familiarizaţi exclusiv cu estetica frumosului. Cosmin Moldovan, de dragul adevărului, îşi sacrifică deliberat câtimea care i-ar putea înlesni calea spre o achiziţie privată. Dacă aceasta, totuşi, se întâmplă, vine doar dinspre adevăraţii cunoscători.

Desigur, în cea mai mare parte, e vizată de artist soarta, existenţa românului în istoria recentă. Într-un univers stalinist şi poststalinist, când omul era programatic re-educat, re-modelat, mental şi comportamental, conform unei matrici aberante, orwelliene, contra naturii.

Trimiterea este apăsat făcută la coroziunea agresivă a ideii de identitate adusă de ideologia bolşevică a internaţionalismului proletar, fenomen care continuă şi după ‘89 (cu cinism şi dispreţ pentru om) în travesti, cu nivelarea adusă de globalizare.

Din loc în loc, pe formele cioplite în lemn, polisate cu discul de flex, apar fragmente pictate, rămăşiţe de motive de costum naţional, ca şi cum ar fi scăpat accidental după acea perioadă „roşiatică, iute, a trecutului”, cum o numeşte artistul.

Personajul din lucrarea Umbra albă acoperea sfârşitul trupului meu, spre exemplu, are mulată pe corp (pictată) o cămaşă cu motive naţionale, dar peste ea vine „umbra albă” a ignoranţei, care anulează, ocultează semnele identitare, aducând alienarea.

Formula plastică agreată de artist, cea a (re)asamblării formei/ figurii umane din fragmente în cheie ironic-pamfletară, aduce un mesaj râsu'-plânsu'. Ceea ce la prima vedere stârneşte un zâmbet, la o privire mai atentă îţi dă de înţeles că în spate se ascunde o uriaşă suferinţă, întinsă pe decenii, ale cărei efecte derivate le trăim cu toţii aici şi acum. Destructurarea interioară (caracterială, morală, spirituală) a fost atât de dură încât e greu de întrezărit prea curând o întremare reală.

Artistul face aluzie la acest popor aflat în convalescenţă, într-o perioadă de recuperare, care, în loc de răgazul necesar revenirii, are parte mereu de fel de fel de forme perverse de hărţuire, învrăjbire între semeni şi bulversare a criteriilor de judecată, care ar putea rândui cât de cât lucrurile.

Cele două simboluri fundamentale, secera şi ciocanul, sunt alfa şi omega acelui univers din care Dumnezeu este alungat.

Cu o ironie cruntă, Cosmin Moldovan operează diferit nuanţat cu aceste simboluri şi altele (şurubul, menghina etc.) de la lucrare la lucrare.

Sculptura Pumnul tău minte nu are este emblematică pentru ironia autorului la adresa unui sistem al cărui principal obiectiv era extirparea din fiinţa omului a ideii de sacru, de credinţă în puterea mântuitoare a jertfei christice.

Pumnul greu, roşu, care bate ca un ciocan, cadenţat în creierul insului îngenuncheat, „modelat” expresionist, aspru, în metal vopsit, la o iscodire mai atentă se poate descoperi că sub el zace chipul christic transparent, pur, ce „trebuie” strivit, pentru a obţine mintea nouă a omului nou, „mancurtizat”.

În altă parte, personajul din lucrarea Sfredelesc în adâncul sufletului meu scobeşte cu degetele mâinii stângi într-o nişă din dreptul inimii fragmente învelite în foiţă de aur (simbol al purităţii divine) din portretul lui Iisus.

Nişa din pieptul personajului e de un roşu viu. Percepţia privitorului e în dilemă. E o referire la roşul sângelui sau la roşul ideologiei?

Ambiguitatea e provocatoare. Nu este clar dacă insul „se scutură de misticism” în urma reeducării, se dezice de credinţă, sau, dimpotrivă, ca reacţie la presiunile ateismului impus, îşi activează, îşi fortifică şi mai mult această dimensiune interioară fundamentală, sacrul.

Cosmin Moldovan atinge apăsat această problemă esenţială, axială, a vieţii lăuntrice a omului. Ne dă de înţeles implicit, prin mijlocirea limbajului formei (şi culorii), că fără această facultate a fiinţei omul modern rămâne suspendat, paralizat în faţa Neantului, condamnat să trăiască, cum spune Eliade, singur, exclusiv în istorie, lipsit de „legăturile fireşti ale existenţei morale”.

Putem vedea astăzi cu prisosinţă că fără aceste legături şi repere omul devine monstru.

Cosmin Moldovan atinge această problemă şi face ca arta sa să nu rămână ancorată exclusiv în propriul ei estetism (fie el şi bazat subliniat pe estetica urâtului), în propria ei suficienţă, cum se întâmplă cu cea mai mare parte a artei contemporane „de succes”, ci îşi propune să atingă şi conştiinţa oamenilor, să le dea de gândit.

Prin aceasta, artistul îşi circumscrie o atitudine ce consună involuntar cu dezideratul unei alte mari conştiinţe contemporane din sfera artei, Lucy Lippard, care spune: „Mi-ar plăcea ca toţi artiştii să fie responsabili social, indiferent care este arta lor.”

Fiecare lucrare de-a sculptorului arădean poartă un titlu parcă de poem. Dacă poemul e făcut din cuvinte, lucrările lui sunt poeme alcătuite din cuvinte întrupate: om, menghină, roşu, presiune, cui ruginit, îngenunchere, secere, ciocan, durere etc.

Expoziţia lui Cosmin Moldovan de la Arad a stârnit interes şi Galeria Uj Kriterion din Miercurea Ciuc, care şi-a câştigat un prestigiu incontestabil prin promovarea mereu atent selectivă a celor mai de impact artişti contemporani, i-a făcut invitaţia să expună cele mai recente lucrări într-o nouă configuraţie, adaptată acelui spaţiu.

 

 

 



logo 

1. Cosmin Moldovan, Pumnul tău minte nu are, tehnică mixtă, 2015

 

logo 

2. Cosmin Moldovan, Visul tău Nu nu a murit , tehnică mixtă, 2015

 

logo 

3. Cosmin Moldovan, Ieri nu s-a oprit vântul trupurilor mişcătoare , tehnică mixtă, 2015

 

logo 

4. Cosmin Moldovan, Ieri am prins rădăcini în lumina chipului tău , tehnică mixtă, 2015

 

logo 

5. Cosmin Moldovan, Sfredelesc în adâncul sufletului meu , tehnică mixtă, 2015

 

logo 

6. Cosmin Moldovan, Umbra albă acoperea sfârşitul trupului meu, tehnică mixtă, 2015

 

logo 

7. Cosmin Moldovan, Privind spre viitorul absent , tehnică mixtă, 2015

 

logo 

8. Cosmin Moldovan, Să vărs o lacrimă pe pajiştea amintirilor noastre, tehnică mixtă, 2015

 

logo 

9. Cosmin Moldovan, Nu poţi dărâma umbra roşie cu lumina amintirilor noastre , 2015

 

logo 

10. Cosmin Moldovan, Contemplând roşul sub soarele arzător al lacrimării călimării noastre , 2015

 

logo 

11. Cosmin Moldovan, Mă uit departe în sufletul tău , tehnică mixtă, 2015

 

logo 

12. Cosmin Moldovan, Pumnul tău minte nu are, (detaliu), 2015