POEZIE

Monica Rohan

Refren

E vremea cumsecade

când ne putem încălţa cizmuliţele de cauciuc

fiindcă via îşi flutură miresmele

baierele solidarităţii înghit solitudini

bumbii cocliţi lăstăresc pe mantaua soldatului

E o vreme atât de cum-se-cade

că aproape se pot descifra mesaje deasupra miriştii

ţiuituri eliberate prin retezatele capilare

o hartă luminoasă transpare voios

o hartă a sentimentelor verii

în care speranţele rodesc dau în pârg

şi culegătorii coboară muntele

se adună luminiţele verzi în tuneluri desfundate

Ce timp bun ce vreme propice

lăsarăm în urmă câmpia cu spice

ciorchini poligloţi în vie ne-mbie!

Europa musteşte ca o damigeană cu fructe fermentate

lungul drum iese la suprafaţă

îşi înalţă furnalele care colorează norii

şi suflă acizi în penajul ciocârliilor...

Destrămări

Cuvintele lor îmi crestează inima –

de-acolo va curge doar firicelul de viaţă

ca o infuzie amară

în care prea mult au zăbovit

spaima şi plantele îndoielii,

Dar acum nu-mi mai e frică

voi deşira corpul meu ca pe-o gogoaşă de mătase

părul de aţă o să-l destram,

Ţeasta sub care palpită sâmburele piramidal

e atât de subţire încât pieile lunii

răsfoiesc luminişul cărţii nescrise

acolo e vatra unde nervurile focului alb

au plantat grădini de cuvinte,

Voi desface spinii, frunzele tatuate,

corolele sinucigaşe, amarele rădăcini.

Cuvintele lor cu incizii pedante

separă metalele sângelui meu

eliberează lumina –

un firicel de viaţă

o cărare subţire...

Inima nu se teme

Un diamant negru se apropie

sufletul îmi este lovit de răvăşitoarea lui strălucire,

un glonţ furios

din cărbunele cel mai dur

în păienjenişul minţii şi-a rotit ascuţişurile,

ca un meteorit se îndreaptă spre inima mea

în inimă vrea să intre diamantul cu sabia neagră,

însă voia umbrelor ricoşează scrâşnind

fiindcă palmele Lui ţin petalele inimii mele

mâinile Sale ca o coroană cu spini de foc

stau de strajă.

Se roteşte în jurul inimii un vânător furios

dar ea surâde încrezătoare (netemătoare)...