RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo

Sever Bocu – provocări istorice (XI)

O moarte învăluită în mister

„Fratele” Petru Groza

Sever Bocu s-a stins ca un martir în puşcăria de la Sighetul Marmaţiei, supus recluziunii, împreună cu alţi lideri politici importanţi, acest aspect fiind destul de clar. Întâmplările concrete ale decesului nu sunt cunoscute şi e greu de crezut că vor fi elucidate vreodată[1]. Mai puţin cunoscut este faptul că a fost băgat la puşcărie de un guvern în care premier era faimosul dr. Petru Groza, un cunoscut al lui Sever Bocu şi una dintre persoanele care i s-au declarat... prietene! Câteva informaţii fac portretul acestui lider al României de după cel de al Doilea Război Mondial. Hunedorean la origine, de la Băcia, aproape deci de Lipova lui Sever Bocu, Groza a fost doctor în filosofie, dar a practicat ca jurist. Va fi de mai multe ori membru în guvernele interbelice, când va deţine chiar şi postul de ministru. Ca avocat a activat la Lugoj şi Deva. A fost prezent la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, înainte activând în Partidul Naţional Român. Este evident că i-a cunoscut bine şi pe Iuliu Maniu, şi pe Sever Bocu. De altfel, bănăţeanului i se va adresa în 1934 cu cuvintele: „Frate Sever, vechiul meu prieten şi camarad de şcoală, dr. Otto Roth, îmi scrie, între altele, de atitudinea frumoasă pe care a avut-o Maniu faţă de tine, menţionând şi faptul că, concomitent cu serbările Babeş, ai împlinit al 60-lea an al vieţii Tale. Trecând peste manifestaţia de prietenie a dlui Maniu, mă opresc la această din urmă noutate, pe care lumea o înregistrează fără cruţare”.[2]

Contextul a fost cel al dezvelirii bustului lui Vicenţiu Babeş, aflat şi în prezent în Parcul Scudier (Central) din Timişoara, în stânga Catedralei Mitropolitane, eveniment care a coincis cu aniversarea împlinirii a 60 de ani de viaţă de către Sever Bocu. Interesantă este urmarea epistolei, redată de Bocu la gazetă, după cum am văzut: „Prieteni şi duşmani înregistrează tot. Trec şi peste duşmani, al căror număr dezminte total vârsta Ta, certificând o tinerească luptă, şi mă opresc la prieteni, căutându-mi acolo un loc modest în şirul tot atât de lung, şi mă asociez cu toată dragostea la urările lor de bine, de multă, viguroasă sănătate, frate Sever (s.a.)”[3]. În 1951, când „ fratele ” Sever va pieri neştiut în temniţă, prietenul dr. Petru Groza, avocatul ce dobândise o mare avere în perioada interbelică la Lugoj şi Deva, era premier în funcţie, conducând a patrulea guvern al său şi al comuniştilor, cel mai lung şi cel în care au fost luate măsurile radicale ce au bulversat total societatea românească...

Prima confruntare a lui Sever Bocu cu brutalitatea regimului comunist abia instalat în România a avut loc în 1945, cu ocazia manifestaţiilor legate de ziua de 10 Mai. Aceasta era ziua naţională a Regatului României, dar, în 1945, regimul dominat de comunişti, dar care nu erau încă foarte stăpâni pe putere, a încercat deja să deturneze capitalul de simpatie către Stalin şi Armata Roşie. Tradiţionala sărbătoare a dat naştere unui conflict puternic, deoarece generalul Alexandru Saidac, comandatul Garnizoanei Timişoara, şi Aurel Buteanu, directorul Teatrului Comunal, i-au încurajat pe tinerii care au manifestat împotriva sovieticilor, scandând în favoarea regelui Mihai[4].

Sever Bocu a fost reţinut atunci şi dus la Bucureşti pentru a fi judecat de Tribunalul Poporului. A petrecut un timp într-un fel de arest la domiciliu, însă după o vreme a primit dreptul să se întoarcă la Timişoara. Împotriva lui şi a celorlalţi manifestanţi prodemocraţie de la Timişoara s-a declanşat o campanie publicistică furibundă, după cum arată Vali Corduneanu. În special Luptătorul bănăţean, ziar al organizaţiei locale a partidului comunist, va conduce ofensiva[5]. Este o campanie de pedepsire prin presă, în care recunoaşte formulele propagandistice dure ale regimului comunist, când oamenii erau condamnaţi înainte de a fi judecaţi: „fascişti şi reacţionari”, „huliganul Sever Bocu” sau „bandiţi”[6]. În 14 iunie 1945, premierul Petru Groza va fi în vizită la Timişoara, unde va anunţa că din recent înfiinţata Universitate de Vest va funcţiona doar Facultatea de Medicină. S. Bocu fusese deja înlăturat din eforia Universităţii, iar bunul său amic, premier acum, îl va lăsa pradă propagandei şi terorii dezlănţuite de comunişti[7].

Un atac şi mai dur înregistrăm în anul următor, când Scânteia îi dedică un material amplu în Galeria trădătorilor. Articolul are titlul: Povestea unui Bidiviu ce trebuie neapărat scos la reformă şi continuă cu subtitlul D. Sever Bocu este de părere că „România este o necesitate germanică”[8]. Materialul de demascare şi de linşaj prin presă începe din prima pagină, chiar de sub frontispiciu, deci era considerat important de conducerea publicaţiei, şi continuă în pagina a doua. Sunt cuvinte scoase din contextul anului 1940, dintr-un articol publicat în Vestul (această pagină din cotidianul bănăţean fiind redată în facsimil). S. Bocu va fi acuzat pentru că susţinuse că Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu şi Ion Antonescu se vor mobiliza pentru a repara decizia arbitrară din 30 august 1940, când partea de nord a Ardealului a fost cedată Ungariei. De fapt, S. Bocu făcea atunci un gest important de a readuce în atenţia publică numele celor doi lideri politici (şefi ai partidelor istorice), într-o perioadă în care activitatea lor era interzisă. Liderul bănăţean va fi „judecat” în presă şi pentru presupusele avantaje dobândite ca membru în consiliile de administraţie ale unor importante unităţi industriale din Banat. Un nou atac va veni în Scânteia în 1953, atunci când Sever Bocu era deja mort de doi ani, chiar dacă acest lucru nu era comunicat oficial. Ziarul publica Actul de acuzare în procesul unui grup de spioni şi sabotori din industria petrolieră[9], iar numele lui Bocu era asociat „trădătorilor” Mihai I, Iuliu Maniu, Niculescu-Buzeşti, C. Vişoianu, Gheorghe Tătărescu, Barbu Ştirbei şi Alexandru Alexandrini, acesta din urmă fiind implicat direct în proces. Este posibil ca procurorul să fi legat numele lui Sever Bocu de cel al ginerelui său, Valeriu C. Georgescu, fost manager general la Societatea Petrolieră Româno-Americană, componentă a Standard Oil. În 1947, V. C. Georgescu şi soţia sa Lydia, fiica lui Sever şi Marilina Bocu, părăsiseră România şi se stabiliseră în SUA, La Lipova rămânând cei doi copii ai lor, Peter şi Constantin (Costa), care vor fi recuperaţi de părinţi, după eforturi diplomatice intense, abia în 1954. După cum va relata Peter Georgescu într-un volum autobiografic, în primăvara anului 1953 va avea loc o încercare de racolare a tatălui său Valeriu (Rică) Georgescu de către oamenii regimului comunist din România. Încercarea a fost făcută de Cristache Zambeti, secretar I al Ambasadei Române în Statele Unite, copii rămaşi în ţară fiind folosiţi ca instrument de şantaj[10].

Securiştii sparg geamul

Merită reliefat în context modul de lucru al agenţilor Securităţii, atunci când l-au ridicat pe Sever Bocu. Relatează soţia sa, Marilina, în memoriile de peste ani. În aceste pagini vor dăinui însă şi amintirile percheziţiei executate de agenţii poliţiei maghiare. Comparaţia este relevantă. Cei trei agenţi unguri vin în timpul zilei, bat la uşă şi sunt introduşi în salon Discută civilizat şi pornesc să caute manuscrisele incriminate. Nu le găsesc, iar nervozitatea lor creşte. Timpul trece, camerele sunt luate la rând, lucrurile răscolite. Agenţii pleacă furioşi, fără să mai salute, fără a fi găsit foile compromiţătoare. Cu Securitatea desfăşurarea este alta: „Era noaptea, într-o vineri, ora două după miezul nopţii, 5 spre 6 mai 1950. Vegheam într-o somnolenţă uşoară şi aud paşi târşind prin aleea grădinii, paşi de cizme şi încă mulţi. Sar drept la fereastra odăii noastre de dormitor, care era larg deschisă, şi strig: cine este acolo? Dar i-am văzut imediat, cum sărea ultimul de pe o scară ce aşezaseră pe zidul înconjurător al casei. SECURITATEA! Erau şapte şi se îndreptau pe furiş spre scara principală, calculând cum să spargă geamul uşilor. Dar eu am ajuns mai repede spre uşă şi nu am apucat s-o deschid bine că m-au şi izbit ţăndările geamurilor sparte cu furie de cel mai voinic, pa care îl comandau cei mai mici din spatele lui. Am deschis larg uşile. Erau şapte inşi şi-i spun celui ce şi sărise «curagios» printre geamurile sparte: văd că purtaţi uniformă militară, pentru ce săriţi pe geamuri când vi se deschid uşile?”[11] După arestarea lui Sever Bocu, familia sa va trece printr-o perioadă extrem de dificilă, viaţa lor fiind permanent în pericol.

Despre condiţiile în care a decedat Sever Bocu se conturează o mărturie transmisă peste ani, din gură în gură, ca o legendă ce nu vrea să se stingă. Rezultă că bănăţeanul a fost ucis în bătaie, în plină umilinţă. Vasile Bogdan consemnează: „Cu o zi înainte de a preda manuscrisul la editură mă întâlnesc cu Cornel Ungureanu şi îi vorbesc despre carte.

– Ştii cum a murit Sever Bocu? mă întreabă el. Îl puneau să spele pe jos în celulă şi unul îl lovea cu sălbăticie peste gură, cu bocancul. Până i-au sfărâmat maxilarul. De aici i s-a tras. Mi-a spus Coriolan Băran, fostul prefect de Timiş-Torontal, cu care a împărţit celula. Data morţii însă mi-a confirmat-o, 21 ianuarie 1951. Scria (Băran, n.n.), când ne-am întâlnit, cu mulţi ani în urmă nişte amintiri. Avea deja câteva sute de pagini. Au dispărut după decesul lui”[12].

Despre chinurile prin care a trecut Sever Bocu înainte de moarte există şi alte mărturii. Viaţa grea din penitenciarul de exterminare de la Sighetul Marmaţiei este acum bine cunoscută. Detaliile pentru fiecare deţinut în parte sunt însă înfiorătoare. Sfârşitul lui Sever Bocu se detaşează ca o tragedie de mari proporţii. A murit la 76 de ani în chinuri cumplite, fără să fie judecat vreodată şi condamnat, nici măcar de un tribunal comunist. Eugen Popa, fost deţinut la Sighet, a relatat că bănăţeanul a murit singur, fără să primească îngrijiri medicale elementare[13]. Mai mult, după o altă mărturie, cea a lui Alexandru Raţiu, în ultimele zile a fost lăsat să zacă în pat în propria-i mizerie, iar sanitarul Rusneac, în loc să-l ajute, îl lovea cu pumnii în cap[14]. Autorul îşi aminteşte că Sever Bocu s-ar fi stins în 1952. Cruzimea acestui sanitar este confirmată şi de alte surse[15]. Sanitarul era un om puternic, fost tăietor de lemne. În aceste condiţii s-a stins un jurnalist şi editor român de primă valoare, care a fost în acelaşi timp un om politic cu viziune şi un trăitor în profunzime al democraţiei reale şi al celei posibile. Este de remarcat faptul că Sever Bocu nu a fost adus niciodată în faţa unui tribunal, nici măcar în faţa unui tribunal al... poporului. Cunoscutul om de televiziune şi scriitor Vasile Bogdan va face un exerciţiu de imaginaţie, încercând să reconstituie faptele petrecute din puţinele crâmpeie avute la dispoziţie. Factualul se recompune din probe indirecte, din similarităţi. Iese un tablou sumbru: „Mă întreb dacă acolo, La Sighetul Marmaţiei, în nopţi îngheţate, şi-a amintit satul acela mort, străzi fără case, tăiate în piatră, livezi pustii, o geografie perfectă, inutilă. Îmi închipui căruţa în care se afla doar un sac murdar, ieşind cu trupul nevolnicului Bocu, noapte fără lună, spre Ciarda, loc de gunoaie lângă apa putredă a Tisei, şi intrând pe străzile satului părăsit în care curge piatra” ( op. cit., p 13)

[1] Cunoscutul om de televiziune şi scriitor Vasile Bogdan va face un exerciţiu de imaginaţie, încercând să reconstituie faptele petrecute din puţinele crâmpeie avute la dispoziţie. Factualul se recompune din probe indirecte, din similarităţi. Iese un tablou sumbru: „Mă întreb dacă acolo, La Sighetul Marmaţiei, în nopţi îngheţate, şi-a amintit satul acela mort, străzi fără case, tăiate în piatră, livezi pustii, o geografie perfectă, inutilă. Îmi închipui căruţa în care se afla doar un sac murdar, ieşind cu trupul nevolnicului Bocu, noapte fără lună, spre Ciarda, loc de gunoaie lângă apa putredă a Tisei, şi intrând pe străzile satului părăsit în care curge piatra” ( op. cit., p 13)

[2] Vestul, V, nr. 1265, 25 decembrie 1934.

[3] Idem.

[4] Vali Corduneanu, „Manifestaţia promonarhistă spontană şi împotriva Armatei Roşii de la 10 Mai 1945 din Timişoara”, în Descoperiţi Banatul, Editura Waldpress, Timişoara, 2009.

[5] Ulterior, publicaţia va purta numele Drapelul roşu, fiind cotidianul judeţean oficial de limbă română în Timiş. În decembrie 1989, va reveni, pentru câteva numere, la vechea denumire proletcultistă Luptătorul bănăţean...

[6] Vali Corduneanu, op. cit.

[7] Ioan Munteanu, Universitatea de Vest din Timişoara, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, p. 42.

[8] Scânteia, XVI, nr. 611, 29 august 1946.

[9] Idem, XXII, nr. 2579, 10 februarie 1953.

[10] Peter Georgescu, The Constant Choice: An Everyday Journey From Evil Toward Good, Greenleaf Book, Austin, 2013, p. 124.

[11] Din fragmentele de memorii reproduse în Ioan Munteanu, Sever Bocu, 1874-1951, Ed. Mirton, Timişoara, 1999, p. 114.

[12] Vasile Bogdan, Sever Bocu. Un destin zbuciumat, Ed. Augusta, Timişoara, 1999, p. 265.

[13] Andreea Dobeş şi Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în Romulus Rusan (ed.), Memoria închisorii Sighet, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003, p. 119.

[14] Idem.

[15] Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 242.