LECTURI PARALELE

Mircea M. Pop

Secvenţe literare germane

Sub obsesia spaimei

Györga Dragomán s-a născut la Târgu-Mureş în anul 1973 şi din 1988 trăieşte în Ungaria. A studiat filologia la Universitatea din Budapesta şi locuieşte în Budaörs, în apropiere de Budapesta, împreună cu soţia, poeta Anna T. Szabó, şi cei doi copii ai lor.

A publicat până în prezent trei cărţi, Cartea nimicirii, în 2002, Regele alb, în 2004 şi în 2014 Rugul *. De semnalat că romanul Regele alb a fost tradus în peste 30 de limbi şi a apărut şi în limba română la editura „Polirom”.

Autorul de faţă este şi un bun traducător din engleză, el a tradus Watt de Samuel Beckett şi Trainspotting de Irvine Welsh, precum şi proză de James Joyce ori Ian McEwan.

Dacă în romanul Regele alb personajul principal era copilul Dzsátá de 11 ani şi evenimentele relatate erau cele de dinainte de decembrie 1989, în actualul roman, mai amplu, Rugul, constând din 42 de capitole, naratoarea este Emma (numele i-l aflăm de-abia la pagina 340, când tatăl ei îl rosteşte de două ori), o fată de 13 ani, orfană, iar acţiunea propriu-zisă are loc la un an-doi după evenimentele din decembrie 1989, într-o perioadă încă destul de tulbure.

Rămasă fără părinţi, fata se află de 152 de zile, adică aproape de cinci luni, într-un internat de unde o scoate bunica dinspre mamă, cu care nu se cunoscuse înainte şi care timp de 17 ani nu a mai vorbit cu fiica ei.

Ajunsă în oraşul bunicii, fata este de îndată confruntată la şcoală cu ostilitatea colegei ei de bancă Krisztina, care îşi pierduse sora geamănă în revoluţie şi care îl face pe bunicul Emmei „turnător ticălos”, care s-a sinucis de ruşine, după revoluţie.

Ajunsă acasă, bunica dezminte aceste afirmaţii, spunându-i că bunicul a fost cinci ani în lagărul de reeducare la Canalul Dunării şi că el nu s-a sinucis, ci a fost ucis, a fost atârnat de cureaua aparatului de fotografiat, la urmă, când totul s-a terminat. Siguranţa statului l-a omorât. El a fost un erou, a fost şi în război şi a fost şi prizonier.

La un moment dat apare şi un erou, sportivul ratat Gyurka Diskus, care susţine că nevinovaţii sunt în pământ, în timp ce criminalii îşi văd nepedepsiţi de drum.

Krisztina, cu care mai târziu se împrieteneşte, îi povesteşte cum cei adunaţi cântau şi că s-a tras, a murit împuşcat un bătrân aflat chiar în faţa ei şi apoi Réka, sora ei geamănă. Se cânta:

„Minciuna e moartă, trăiască adevărul, răul e mort, trăiască fericirea, robia e moartă, trăiască libertatea” (p. 414).

Fostul şef al statului fusese „Tovarăşul general” şi portretul lui a fost ars de fetele din internat, pentru ca, tot în mod simbolic, mai târziu, bunica împreună cu Emma să adune şi să ardă crengile de nuc.

Până la noile alegeri în oraş sunt metalurgişti, care patrulează, fiindcă şi aşa uzina metalurgică a fost închisă – aluzie la mineriadă?!

„…Cu cât mai mulţi morţi, cu atât mai adevărat adevărul” (p. 484) rezonează înţelept fata povestitoare. Sau „…şi cine este de fapt cel care conduce temporar de aproape un an Frontul Salvării Naţionale şi oraşul?” (p. 488) îl întreabă Emma pe Péter, prietenul ei.

Preşedintele Frontului era tatăl colegului ei Iván, care în timpul revoluţiei nu a făcut nimic, dar acum s-a îmbogăţit, a cumpărat Fabrica de piele şi hala de patinaj.

Părinţii Emmei au murit într-un accident de maşină.

Bunica îi povesteşte că tatăl Emmei era evreu şi noaptea lucra în Fabrica de îngrăşăminte chimice. El organizează o expoziţie ilegală în Fabrica de cărămidă cu tablouri pictate de el în lagărul de reeducare, pe care însă nimeni nu a avut curajul să o viziteze.

Apoi a încercat să facă a doua expoziţie în pădure, la ruinele capelei, dar cineva l-a reclamat, a venit poliţia (de fapt miliţia – n.n.) şi i-a confiscat tablourile, iar el a fost închis pentru doi ani. Mama ei era deja gravidă, aşa că a renunţat la tot ce era aici şi a mers în oraşul în care era închisoarea, ca să fie mai aproape de el. Se vorbea că pe urmă ar fi plecat după eliberarea lui în Israel, dar se pare că nu a fost aşa, fiindcă atunci ea nu ar mai fi aici…

Din prima zi bunica îi interzice categoric să intre în şopronul de lemne, iar mai târziu îi dezvăluie secretul. Prietena ei, evreica Bertuka, ca să nu fie dusă în lagăr, s-a ascuns acolo. Fratele Berukăi, Miklós, a fost prima dragoste a bunicii. Aruncat în apă de nişte răuvoitori, deşi nu ştia să înoate, scapă până la urmă, dar îşi pierde minţile.

Beruka avea două bijuterii, o brăţară şi un colier, două şopârle încrustate cu pietre sclipitoare şi vrea să meargă la inginerul-şef, pe care îl cunoştea bine şi care era fratele şefului jandarmeriei, ca să-i dea o şopârlă şi să-i scoată din ghetto pe ai ei, şi reuşeşte, stau toţi ascunşi în şopron fără ştirea părinţilor bunicii. Bertuka vroia să aranjeze să emigreze cu ai ei, dar în ultima noapte înainte de plecare, vine „o persoană îmbrăcată în uniformă”, îi împuşcă tatăl şi mama, apoi ea îl duce la şopron, sperând că cei trei au plecat, dar ei mai erau acolo şi sunt împuşcaţi pe rând.

Dar chiar şi moartea părinţilor Emmei este suspectă: au mers toţi trei cu Trabantul unchiului Egon şi ea îşi aminteşte că deodată le-a venit un camion în întâmpinare…

În hala de patinaj au ţinut securiştii leşurile celor împuşcaţi, înainte de a le ascunde altundeva.

„Domnul Pali” a găsit în valea de la Fabrica de cărămidă părăsită leşurile morţilor în saci de îngrăşăminte chimice, în timp ce sicriele metalice de la înmormântare era goale…

Relatările bunicii sunt făcute la persoana a doua şi sunt scrise cursiv.

Emma, precum tatăl ei, este talentată la desen, ca şi bunicului, îi place geografia, este o bună alergătoare, are prima menstruaţie şi se sperie, are un prieten mai mare, pe Péter, cel cu şoim şi motocicletă.

O scenă romantică este aceea când, noaptea la ora 11, Péter o duce cu motocicleta pe un şantier, la etajul 16 al unui bloc în construcţie, cu o frumoasă panoramă, unde beau vin spumos.

Bunica, care cândva fusese într-un spital de boli nervoase, o învaţă acum să facă ştrudel (pp.162-164), apoi ele fac împreună lichior de nucă şi magiun, precum şi curăţenie pentru un bizar musafir.

Adesea realitatea şi imaginaţia (bogată) a Emmei merg mână în mână.

Asistăm în carte la maturizarea ei precoce, obligată fiind de împrejurări.

Cartea s-a bucurat în Germania de o bună primire din partea criticii:

„ Rugul este o măreaţă şi tulburătoare panoramă a dragostei şi a cruzimii. O carte a imaginilor, care ia sub privire hiperrealistă estul Europei şi pe deasupra toate misterele copilăriei”.

„ Rugul este un roman psihologic cu sfârşit deschis şi fundament dublu, este în întregime în realitate şi este magic”.

„Cartea lui György Dragomán este magie şi aducere la realitate. Ambele concomitant”.

(Paul Jandl în „Die Welt” din 3 octombrie 2015)

„Totul este învăluit într-un voal lirico-elegiac, literele se transformă plastic în furnici. Dragomán are pregătită o lecţie care, ani după proclamarea condiţiei postmodene, nu conţine nimic nou, dar uimeşte prin configuraţia sa poetică: Nu există adevăr. Deci nici certitudine”.

(Tobias Schwartz în „tagesspiegel” din 5 octombrie 2015)

„Este o atmosferă de frică pe care Dragomán o evocă în mod desăvârşit”.

„Tânăra sa eroină apare ca o rudă întunecată a personajelor lui Mark Twain sau Wolfgang Herrendorf”.

(Wolfgang Schneider în „Frankfurter Allgemeine Zeitung” din 10 octombrie 2015)

„Nu există nici unul printre scriitorii tineri care să pună cu atâta consecvenţă copii ai spaimei în centrul operelor lor ca György Dragomán”.

(Lothar Müller în „Süddeutsche Zeitung„ din 13 octombrie 2015).

Acest roman merită de asemenea să fie tradus în limba română.

* György Dragomán, Der Scheiterhaufen. Roman. Aus dem Ungarischen von Lacy Kornitzer, Suhrkamp Verlag, Berlin, 2015, 495 p.