LECTURI PARALELE

Constantin Butunoi

Printre multe cărări se vede greu drumul*

În Argument, cel care prefaţează volumul Arlechinada tragică de Gabriela Gheorghişor, se afirmă: „Cartea de faţă este, în primul rând, o încercare de a înţelege viaţa şi opera lui Cristian Popescu, poet cu un tulburător destin uman şi literar”. Se are în vedere prospectarea unei viziuni critice, inclusiv realizarea unei monografii, cu demersuri taxonomice şi canonice.

Gabriela Gheorghişor, doctor în filologie, a debutat editorial cu volumul Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjbirea şi fetişizarea literaturii, Editura „Muzeul Literaturii Române”, Bucureşti, 2011. A publicat volumele de critică literară: Monograme ale prozei româneşti contemporane (2012) şi Monograme. Configurări ale poeziei româneşti (2014). În prezent este redactor-şef adjunct al revistei „Ramuri” şi cadru didactic universitar la Facultatea de Litere din Craiova.

„Cristian Popescu s-a bucurat de aprecieri critice, mai ales în anii '90, însă de la o vreme, exegeza lui lâncezeşte”, constată autoarea şi vede cauza în faptul că opera lui nu a fost reeditată.

Arlechinada tragică este organizată pe trei secţiuni.

Cristian Popescu – un «personaj» oximoronic este primul capitol în care ni se propune un portret psiho-spiritual, un portret în fărâme, unde un rol important îl are colajul amintirilor celor care i-au fost apropiaţi – „timid şi expansiv, generos şi indolent, ingenuu şi ingenios, posedat de duhul literaturii şi maniac al rescrierii, într-o luptă continuă cu demonii săi interiori şi cu fantasma morţii.”

Nicolae Ţone configurează un portret romantic-suprarealist: „Ce uimeşte la Popescu sunt ochii lui cât două faruri marine, rotunde şi uriaşe, despicând vag ceţurile şi depărtările.”

Lui Florin Iaru îi pare un ins cu înfăţişare banală: „personajul nu impresiona cu nimic: uşor bubăit, cu ochii exoftalmici, cu mâini moi şi umede, student perpetuu, un nouăzecist, acolo”, impresia i s-a schimbat după ce l-a auzit citindu-şi poemele, etichetându-l „zurliu”.

Marius Oprea îl vede pe Cristian Popescu drept un timid, căruia îi transpirau palmele de emoţie, Simona Popescu îşi aminteşte „mâinile tremurânde ale lui Cristi” iar Mihail Gălăţeanu „gâlcevile” literare avute cu poetul pe vremea când, generos, îi oferise găzduire.

„Că avea un suflet de copil că făcea gesturi imprevizibile, de o bunătate apostolică,” reiese din cele povestite şi de Ioan Es. Pop cu ocazia unui interviu. Pe când era şi el chiriaşul lui Popescu, a fost trezit în plină noapte de poet şi au golit frigiderul pentru a hrăni nişte adolescenţi ce fugiseră de la orfelinat. Cristian propune un plan pentru a-i ajuta, în viitor să nu mai fie obligaţi să recurgă la asemenea fapte. Deşi le vorbea cu multă înflăcărare, nu a reuşit să-i convingă să meargă la aşezământul lor. „Mie, în schimb, mi se părea că Popescu vorbea atât de inspirat, de mişcător şi de nepământesc, încât nimeni n-ar fi putut să rămână neconvins de vorbele lui. Mi se părea că acestor copii le vorbeşte un sfânt”.

„Cristian Popescu era interesat în cel mai înalt grad de literatură”. Ovidiu Verdeş, pe timpul Revoluţiei din '89, când păzea Facultatea de Litere de „terorişti”, spune că a venit şi Popescu care i-a zis: „Băi, când veneam am auzit un scârţâit de uşă; m-am căcat pe mine de frică. Hai să plecăm de-aici, să facem o revistă literară.”

Se ştie că poetul suferea de schizofrenie, avea nevoie de lume dar boala îi punea piedici. Iată ce spune Cristian Tudor Popescu: „Boala era cea care îl împiedecase totdeauna să se lumească. Ea era cea care îi producea un rău fizic când întâlnea mai mult de zece feţe omeneşti pe zi”.

Sunt şi alte mărturii, mai prezentăm doar un scurt fragment din cea a lui Cezar Paul-Bădescu: „Boala lui era ciclică: avea perioade de criză severă şi perioade în care el era perfect normal. Un om afectuos, cu şarm, cu o minte brici şi debordând de talent.”

Capitolul se încheie cu o fişă bio-bibliografică.

Nouăzecismul. Delimitării şi ipoteze este următorul capitol, care debutează cu prezentarea condiţiilor de apariţie a acestei generaţii sau promoţii, după unii comentatori.

Se continuă cu un interesant şi instructiv tablou al cenaclurilor literare „cu rol fundamental în evoluţia literaturii române, din a doua jumătate a secolului al XIX şi până azi”. Povestea cenaclului „Universitas” coordonat de Mircea Martin, unde Cristian Popescu strălucea, se derulează într-o discretă rivalitate cu „Cenaclul de luni” a lui Nicolae Manolescu. Sunt enunţate teze şi idei, aparţinând diverşilor autori, cu privire la definirea „Nouăzecismului”, care, unele din ele, mi s-au părut o complicare în cazul Popescu.

Cel de al treilea capitol, care este şi cel mai amplu, se intitulează Arta „totală” – Arta Popescu; se începe cu convergenţele autorului cu generaţia '80, unde se înşiră diverse păreri cu privire la nouăzecism vizavi de optzecism, urmează apoi trecerea în revistă a modalităţilor poetice, a concepţiilor despre poezie agreate de poet. „Pentru Cristian Popescu, arta nu este, ca la moderni, o „frumoasă fără corp”, inefabilă impersonală ce poate fi doar aproximată ori sugerată, o esenţă evanescentă, ca un parfum misterios, greu de captat în sticluţa versului”, susţine autoarea.

În capitolul ultim Cristian Popescu: închideri şi deschideri sunt prezentate plachetele Familia Popescu şi Cuvânt înainte, preparativele cărţii următoare, Arta Popescu. Se încearcă identificarea filiaţiilor şi afinităţilor literare, recurgând la diverşi autori din care se citează copios, celui „care este un poet al excesului, care a îngroşat liniile expresivităţii sale, încât aproape orice tentativă de emulaţie din partea unor potenţiali continuatori ar sfârşi în epigonism”, concluzionează autoarea.

Capitolul se încheie cu ultimul poem scris de Cristian Popescu intitulat, Strigătul din care redăm un mic fragment: „De trei ori mi-a trecut de le o tâmplă la alta steaua rece, polară. Steaua cenuşie murdară. Cea care-atârnă la îngerii căzuţi pe epoleţi. Iată aceste trei icoane atârnând la apus. Astăzi mi s-au împrăştiat creierii pe pereţi. Aşa păţesc cei cărora li se întâmplă s-ajungă poeţi”.

Printre multe cărări se vede greu drumul, impresie produsă de arborescenţa şi amploarea divagaţiilor cu iz academic întâlnite în carte, iar multitudinea trimiterilor, ca într-o lucrare de licenţă, îngreunează lectura. Cu toate acestea nu poate fi contestat meritul de a aduce în actualitate un reprezentat important al nouăzecismului, un poet de mare talent, reper în literatura română contemporană.

Volumul conţine un poem tulburător, „popescu, o privire spre viitor…”, de Ioan Es. Pop, din care citez: „când vei fi nume de stradă, popescu,/ în pământul tău/ vor începe să-şi îngroape proprii lor morţi,/ cine se va gândi/ că scobesc în tine ca să-i facă loc celui plecat?”

* Gabriela Gheorghişor, Arlechinada tragică, Editura „Aius”, Craiova, 2015