PRE-TEXTE

Constantin Dehelean

Iarăşi despre libertate

Trecerea dintre milenii răstoarnă echilibrul dintre raţionalitate şi firul speculativ al filosofilor şi moraliştilor vremii. Acest echilibru poetic (în sensul dat, odinioară, de Aristotel, ca etică a Sublimului, a aspiraţiei spre Bine şi Frumos) al lumii eleno-romane devenise o formulă care, paradoxal, se rupsese de realitate. De realitatea dramatică a societăţilor vremii. Toate reperele par să se prăbuşească. Idealul şi aspiraţia, doi vectori care, odată conştientizaţi, deveniseră marea ameninţare a convenţiilor şi a dogmelor statului totalitar. Autoritatea extremă, dictatorială a Romei, inhibă dorinţa de libertate a individului şi a societăţii. Cetăţeanul nu mai există. Spectacolele cu public (acest public – nu demult cetăţean – ajunge, de fapt, o turmă setoasă de sânge) regizate de Nero, sunt apogeul derutelor morale. Zeii şi miturile se prăbuşesc. La vârful societăţii romane asasinatele, intrigile, incestul sunt la ordinea zilei. O avalanşă plină de inerţii, de experienţe imorale şi amorale se desfăşoară, ca un tăvălug, care, în prăbuşirea lui ameninţătoare, zdrobeşte totul în cale.

Însă, după acest tăvălug, o întreagă masă de magmă, amorfă deocamdată, dar fierbinte, ca a unui vulcan, vine dinspre Orient, dinspre Răsăritul viitorilor Magi Înţelepţi. Încep a se disloca, la început în surdină, apoi prăvălindu-se ameninţător peste lumea romană, care pluteşte, cum am mai spus, într-o duhoare a căderii în ruină. Culturile popoarelor europene, care alcătuiau Imperiul, erau embrionare. Britannia, Iberia, Alpii, Carpaţii, Bazinul Dunărean, nu se focalizau civilizator. Lumea imperială, mercantilă, militarizată, dar prea întinsă şi prea rarefiată, depindea în mod exclusiv de Roma. Orientul, Africa erau încă nişte enigme. Asia Mică acumulase, însă, mituri, magii, filosofii, care stăteau la pândă. Era o „pândă” firească, plină de seve care nu se putea „revărsa” încă peste putregaiul Romei. Nu încă, dar era la zidurile cetăţii! Imperiul se clătina, în pofida trâmbiţelor triumfaliste. Spectacolul ieftin, dar viu colorat, nu mai era apreciat de populaţia împovărată de asupriri de tot felul.

Ierusalimul, un simbol, de fapt o lume „altfel”, stătea ca un vulcan. Compromisurile mai marilor autohtoni au grăbit „revolta”, de fapt „revoluţia morală”, care era aşteptată. Desele răzmeriţe, desele erupţii sociale, pe care Roma falimentară nu le putea controla, au coagulat „aşteptarea mesianică”. Totul, pe fondul decăderii Imperiului, care îşi clădea ultimele resurse pe tot ce putea fi mai imoral: asasinate, conjuraţii, vânzarea şi cumpărarea a tot şi a toate. Triumfalismul imperial devenise o caricatură sinistră. Ierusalimul era, iată, o alternativă în aşteptare. Aşteptarea venea de la o lumină care abia se zărea. Israel era, el însuşi, aplecat spre prăbuşire. Societatea ebraică de la curţile Irozilor era, la fel de decăzută, ca şi cea de la Roma (colaboraţionismul regilor evrei cu administraţia imperială a romanilor era mai mult decât vizibilă). În surdină, nevoia de libertate, începea să se contureze.

Era vizibil faptul că libertatea nu mai presupunea alegerea dintre bine şi rău, ci alegerea exclusivă a binelui. Tot mai mult se simţea nevoia eliberării de orice ezitare în această privinţă. Peste mii de ani, importantul teolog rus Paul Evdokimov va spune că „Libertatea este avântul absolut către Bine” (Iubirea nebună a lui Dumnezeu ). O profundă cădere morală, până la căderea cea mai de jos, „cerea” ivirea unui Mesia izbăvitor, era o nevoie de înălţare neantică şi care se contura ameninţătoare, în sensul sublim, peste putrefacţia imperială.

Lumea Orientului aducea, pe coordonatele Mediteranei purulente, aspiraţia spre Bine. „Civilitatea” romană, cum am mai spus, mercantilă şi imorală, se va salva, în timp, prin infuzia de mesianism. Toată istoria pare a se opri. O alternativă, la început surprinzătoare, şi aproape nebăgată în seamă, va „săpa” la fundamentele putrede ale Romei, generând aspiraţia spre Binele absolut. Acest Bine absolut nu putea fi generat decât prin existenţa unui Mesia.

Paradoxal, libertatea desăvârşită, binele absolut, aparţinea Vechiului Legământ, adică a perioadei de dinainte de cădere. Acum era însă nevoie de depăşirea sfâşierii dintre lupii de la capul haitei. Se căuta Calea, de fapt eterna cauzalitate a Lumii vechi. Era căutarea Căii Adevărului Vieţii, în tumultul subteran pe care cei puternici (dar trecători) nu-l vedeau. Era noua/ vechea aspiraţie a Lumii. Orbirea ei strălucitoare era, de fapt, o căutare a Luminii nevăzute, era produsă, iată, de eterna necunoaştere a libertăţii, mai exact de necunoaşterea libertăţii binelui. Poate nu era o necunoaştere (ca stare abisală a spiritului), cât, mai mult, o întoarcere către Începuturi, către Lumina interioară. Viitoarea teologie a Sfinţilor Părinţi recunoştea că Binele „este nevoit” a fi reperul primordial şi că vine, de fapt, din interior. Care interior? Cel desăvârşit! Iată Noul Adevăr! Iisus este, dintr-o dată, mai mult decât un „agent al libertăţii”. Existenţa lui devine însăşi Libertatea, acea Lumină primordială, cosmică, transcendentă.

Romanitatea, în drumul ei spre prăpastie, era cel mai bun mediu pentru apariţia din nou a Luminii. A luminii Binelui. Libertatea, aflată dincolo de orice alegere, era Calea cea desăvârşită, care urmează nemijlocit şi spontan, Calea Binelui. În cea mai subtilă formă a ei, libertatea nu-şi mai suporta propriile raţiuni, ci şi le crea. Ea se va înălţa acolo unde actele cele mai libere sunt singurele acte depline. Însuşi Mântuitorul ne va avertiza, spunându-ne că „în lume necazuri veţi avea”, dar tot El a completat acest pasaj precizând: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Învăţătura Apostolului Pavel confirmă ceea ce trăise înainte Epictet: chiar şi un sclav are înlăuntrul său libertatea unui rege. O asemenea libertate se găseşte în Dumnezeu, nu atât ca o limită – căci Cel Nelimitat nu se poate mărgini –, cât singurul izvor care să-i astâmpere setea aspiraţiilor Omului, iată Noul Adam!, alimentându-i conţinutul moral şi etic dincolo de orice constrângere. Omul trebuie să se supună voinţei lui Dumnezeu, dar nu pur şi simplu. Dumnezeu doreşte împlinirea voinţei Sale, dar nu vede în om un sclav, ci un Fiu liber, un prieten al lui Hristos. Domnul Întrupat, Iisus Hristos, nu o dată, subliniază acest lucru în cuvintele sale, adresate ucenicilor săi: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8,32); „Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.” (Ioan 8,36); „Aşadar, fiii sunt liberi.” (Matei 17, 26). Apostolul Pavel, adresându-se primilor creştini, în Galateni scrie: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.” (Gal 5, 13). Despre aceasta scrie şi apostolul Petru în epistola sa sobornicească: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.” (1 Petru 2, 16). Până la urmă, adevărata libertate este înrobirea transcedentală: „Luând parte la libertatea dumnezeiască, libertatea omenească capătă puterea de a face bine şi în acest mod ea poate fi trăită ca o taină a libertăţii, care eliberează (descoperă) Binele naturii umane, şi o ridică la înălţimile copilului lui Dumnezeu, doritor să trăiască în Domnul”, menţionează Pavel Evdokimov ( O viziune morală asupre teologiei ortodoxe ).

În viaţa creştină de la începutul mileniului I, au fost perioade când creştinii erau prigoniţi, când libertatea de trăire şi mărturisire a credinţei a fost îngrădită şi chiar suprimată. Să amintim numai de primele trei veacuri de la începutul mileniului. Împăratul Constantin cel Mare, însă, a fost trecut în rândul sfinţilor şi pentru faptul că a oprit, prin lege, persecuţiile şi a dat libertatea creştinilor de a trăi şi a-şi mărturisi credinţa în public. Ca urmare a libertăţii date creştinilor, s-a creat şi s-a dezvoltat cultura creştină. Idealul libertăţii se spiritualizează treptat, devenind o dogmă. Dumnezeu a promis libertatea, cu condiţia de a urma drumul hristic. Mântuitorul refuză să ofere pâinea materială şi promite pâinea spirituală, adică Libertatea. „Mesajul hristic este de o nobleţe desăvârşită” (Gabriel Liiceanu).

Dar, odată cu scoaterea lui din catacombe, crestinismul instituţionalizat se depărtează rapid de om. Ritualul ia treptat locul Dogmei, a Legii creştine. În plan social, ordinea problemelor libertăţii în Adevăr este ocolită. Personajul istoric Isus se reconstruieşte. Biserica se divizează. Lecţia iubirii aproapelui şi fiorul mistic al „Libertăţii”, este trădat de Biserica însăşi. Aceasta devine închistată. Idealul dispare, Ritualul formalizează totul. Aspiraţia revoluţionară este anihilată brusc.

Eterna aspiraţie către libertate devine, cu timpul, paradoxal, un concept cultural. Omul cultural defineşte libertatea ca pe un teritoriu al „originalităţii spiritului”, al curajului de a gândi altfel decât se gândeşte la un moment dat. Nu mai este suficientă doar simpla citire integrală a Evangheliilor, pentru e descoperi la infinit eternul personaj a cărui radicalitate, conceptul se surclasează, prin forţă morală şi etică, ca un simbol despre Iubire, Dreptate şi Adevăr. În plus, nu se mai deduce că Isus a venit printre noi doar pentru a ne oferi exclusiv „pâinea spirituală”, ci şi pe cea materială. Se caută Realul, cu orice chip, şi cu orice risc. „Cuvântul s-a făcut trup” sau, mai corect, „carne”. Epocile care urmează se circumscriu în sfera etică şi morală a unei fundamentale demnităţi a materialităţii, dar cu o evidentă devenire din creştinism, şi că el, creştinismul, oferă promisiunea restaurării întregii creaţii. Toate se subsumează însă unor speculaţii sterile.

Legea lui Dumnezeu care ar trebuit să fie fundamentală, fiindcă aceasta îi arăta omului nu de cine este liber, ci pentru cine, sau pentru ce este liber. Aceasta va da naştere dogmei. Textele sacre îi spun omului de la cine are această libertate şi cum o poate păstra şi extinde, dar mai ales care este adevăratul motiv al nevoii de libertate.

Creştinismul, prin cele mai profunde experienţe, trăiri, revelaţii, este cel care defineşte libertatea ca pe un dar sarcedotal. Totul cădea în sarcina preotului, a sarcedotului. În iubire, şi prin iubire, libertatea desăvârşeşte persoana umană. Şi aceasta prin Hristosul fantastic: „În Hristos se deschide nesfârşitul dragostei şi al libertăţii. Natura însăşi depăşeşte starea ei de natură supusă necesităţii; în om şi în mod deplin în Hristos ea depăşeşte repetiţia, intrând în noutatea continuă a libertăţii în iubire.” (Dumitru Stăniloaie). Spiritualitatea creştină se înconjoară însă de formule abstracte, de clişee, care îndepărtează treptat creştinismul de idealul libertăţii.

*

În viitorul parcurs istoric al Europei, libertatea se va defini în fel şi schip. Societăţile, într-o construcţie spiralat-evolutivă, depind de felul în care ele percep nevoia de libertate, sau libertatea în sine. Colectivităţile, ca încărcătură materială a societăţii, se raportează în permanenţă acestui deziderat. Teologi, filosofi, curente, reforme şi antireforme, mai mult sau mai puţin religioase, mai mult sau mai puţin doctrinare, se raportează până la urmă aceluiaşi deziderat: nevoia de libertate. Un ideal măreţ, împins de numeroşii „agenţi” în faţa maselor, libertatea devine un stindard care luminează şi care este luminat din toate părţile. Idealul libertăţii se va laiciza treptat.

Schisme, reforme, contrareforme, cruciade, inchiziţii, războaie, revolte se desfăşoară în numele credinţei; cuceriri, convertiri în masă, exterminări, au fost săvârşite în numele libertăţii. O libertate laicizată, etern prezentă nu numai ca stindard, ci şi ca negare a unor stări de fapt, a înfierbântat lumea şi minţile ei, mai mult sau mai puţin luminate. Instituţii ale societăţii moderne, ale statului, se construiesc în numele ei. Numeroase societăţi, entităţi de tot felul apar şi dispar în numele ei.

*

Libertatea va deveni un concept birocratizat. Instituţii pacifiste sau belicoase folosesc, sau se folosesc – toate! – de acest nobil deziderat.

Oare ce se va întâmpla cu ea? Oare ea există cu adevărat? Mirajul ei, uneori imponderabil, alteori greu ca plumbul, va fi eterna enigmă. O întrebare care, deseori, va deveni retorică, şi, care, deseori va fi copleşitor învăluitoare, va învălui lumea: „ Qui prodest?”